Evoluția Terapiei Cognitiv-Comportamentale. Valuri

De-a lungul secolului XX, psihoterapia s-a dezvoltat pe mai multe direcții, fiecare propunând o perspectivă unică asupra suferinței psihice și a modului în care aceasta poate fi înțeleasă și tratată. Printre cele mai influente orientări terapeutice se numără psihanaliza, comportamentalismul, cognitivismul și umanismul. Aceste abordări au influențat profund formarea terapeuților și practicile clinice, iar unele dintre ele au stat la baza cele mai eficiente și validate științific forme de intervenție psihologică: terapia cognitiv-comportamentală (TCC).

Psihanaliza – rădăcinile profunzimii psihice

Psihanaliza, dezvoltată la începutul anilor 1900 de Sigmund Freud, a fost prima mare paradigmă în psihoterapie. Freud a introdus ideea de inconștient – o parte a minții noastre care influențează gândurile, emoțiile și comportamentele, chiar dacă nu suntem conștienți de ea. În această viziune, simptomele psihice sunt expresia unor conflicte interne nerezolvate, adesea înrădăcinate în experiențele copilăriei. Ulterior, școala psihanalitică s-a ramificat în direcții diverse – de la psihologia analitică a lui Carl Jung, la teoria atașamentului (Bowlby si Winnicott), până la abordările relaționale moderne.

Comportamentalismul – știința observabilului

Începând cu anii 1940, odată cu ascensiunea psihologiei experimentale, comportamentalismul a pus accentul pe ceea ce poate fi observat și măsurat: comportamentul. Fondat pe lucrările lui John B. Watson și B.F. Skinner, comportamentalismul considera că majoritatea comportamentelor umane sunt învățate prin condiționare – fie clasică (prin asociere), fie operantă (prin recompensă sau pedeapsă). Acest curent a contribuit la dezvoltarea primelor forme de terapie comportamentală, în care se aplicau tehnici precum expunerea, desensibilizarea sau întărirea pozitivă, mai ales în tratamentul fobiilor și al anxietății.

Terapia cognitivă – revoluția gândirii

În anii 1950–1960, a apărut o nouă viziune asupra psihicului: cognitivismul. Albert Ellis, cu terapia rațional-emotivă comportamentală (REBT), și Aaron T. Beck, cu terapia cognitivă, au fost pionierii acestui curent. Ei au susținut că suferința psihică este influențată nu doar de ceea ce ni se întâmplă, ci mai ales de modul în care interpretăm acele evenimente. Gândurile automate, convingerile iraționale și distorsiunile cognitive pot distorsiona realitatea și pot conduce la emoții și comportamente disfuncționale. Prin identificarea și restructurarea acestor tipare mentale, clientul poate obține o schimbare reală și durabilă în viața sa.

Integrarea cognitivului cu comportamentalul – nașterea TCC

Integrarea acestor două abordări – cognitivă și comportamentală – a dus la dezvoltarea Terapiei Cognitiv-Comportamentale (TCC), începând cu anii ’70. TCC a devenit rapid una dintre cele mai studiate și aplicate forme de terapie, datorită eficienței sale în tratamentul depresiei, tulburărilor de anxietate, atacurilor de panică, tulburărilor alimentare sau adicțiilor. Această formă de terapie este structurată, colaborativă și orientată spre obiective clare. Clientul învață să-și observe gândurile, să le pună sub semnul întrebării și să le reformuleze într-un mod mai realist și mai sănătos.

Valurile TCC – o evoluție continuă

Pe parcursul dezvoltării sale, TCC a trecut prin trei etape, cunoscute în literatura de specialitate drept cele trei „valuri”.

Primul val, începând cu anii 1940–1960, a fost reprezentat de terapia comportamentală pură. Accentul era pus pe modificarea directă a comportamentului prin tehnici de condiționare. Nu exista interes pentru procesele mentale sau pentru trăirile subiective.

Al doilea val, din anii 1960–1990, a marcat apariția componentelor cognitive. A fost momentul în care s-a recunoscut că nu este suficient să schimbăm comportamentele, ci trebuie să înțelegem și să modificăm gândurile care le susțin.

Al treilea val, care a început în anii ’90 și continuă să se dezvolte și astăzi, aduce o perspectivă mai profundă și mai flexibilă. În loc să se concentreze doar pe modificarea conținutului gândurilor, valul 3 pune accent pe relația noastră cu propriile gânduri și emoții. Apare ideea că nu este întotdeauna necesar să eliminăm gândurile negative, ci să învățăm să le privim cu distanță, fără a ne identifica cu ele. Tehnici precum mindfulness, acceptarea, compasiunea față de sine și valorizarea experienței trăite devin instrumente centrale.

Printre cele mai cunoscute terapii de val 3 se numără Terapia prin Acceptare și Angajament (ACT) – dezvoltată de Steven C. Hayes, Terapia dialectic-comportamentală (DBT) – creată de Marsha Linehan, dedicată inițial tulburării de personalitate borderline, și Terapia focalizată pe compasiune (CFT) – propusă de Paul Gilbert, care răspunde nevoii de a cultiva blândețea față de sine în fața auto-criticii și rușinii.

TCC în prezent – o terapie vie, flexibilă și eficientă

Astăzi, în 2025, TCC este recunoscută la nivel internațional drept una dintre cele mai validate științific forme de psihoterapie. Evoluția sa constantă a dus la o abordare din ce în ce mai personalizată, în care clientul este privit nu doar ca un set de simptome, ci ca o ființă complexă, cu valori, suferință, resurse și dorința de a trăi mai conștient. TCC este aplicată cu succes atât în cabinetele private, cât și în spitale, școli, organizații sau comunități.

Această terapie nu mai este doar despre a corecta erori de gândire, ci despre a trăi o viață în acord cu propriile valori, cu mai multă prezență, claritate și compasiune. Iar această direcție arată cât de mult a crescut TCC – de la o terapie centrată pe comportament, la una care atinge profunzimi ale sensului, ale relației cu sine și cu ceilalți.